mirosdecafea

Just another WordPress.com site


1 Comment

Ceva dragoste printre doua povesti


romeojuliet

De unde imi vine evidenta lipsa de simpatie pentru povestea de iubire a lui Romeo si a Julietei si asta in contrast cu interesul si un nivel ridicat de rezonanta interioara pe care mi-o trezeste cealalta iubire tragica, cea dintre Hamlet si Ofelia? In primul rand, in timp ce imi amintesc detalii din “Hamlet”, “Romeo si Julieta” ramane intr-un fundal incetosat, lectura e una prea veche ca sa-mi aduca in prim plan scene vii, dialoguri memorabile si mai ales identificarea cu situatia, cu personajele. Imi amintesc vag dulcegariile pe care si le spun cei doi, declaratii de iubire care oblitereaza orice alta realitate din jur si subordoneaza totul pasiunii de moment.

Hamlet are o misiune: aceea de a-si razbuna tatal. O iubeste pe Ofelia dar o face cu o luciditate nemiloasa, e constient de mediocritatea acesteia, sufera atunci cand, intamplator, asista din umbra la intelegerea dintre ea si Rege, Regina si tatal ei, Polonius in care ea se angajeaza sa raporteze acestora toate faptele si cuvintele lui Hamlet. O iubeste si o detesta totodata, ca un iubit inselat si deci ranit, care stie ca chiar si dupa ce tradarea se va fi consumat definitiv, va continua sa o iubeasca.

Hamlet vede in Ofelia femeia care decade (aluzie la mama lui?), percepe in folosirea micilor trucuri de seductie feminine, un semn ca cea pe care o iubeste atat de mult este de fapt o faptura comuna si nu una exceptionala. Il vedem comportandu-se cu Ofelia asa cum o face cu propria mama, Regina casatorita incestuos cu fratele si ucigasul tatalui lui Hamlet. Cuvintele taioase, crude, brutalitatea verbala sunt menite sa curate, sa purifice si sa trezeasca.

Hamlet vrea sa o transforme pe Ofelia in femeia pe care el a decis sa o iubeasca in timp ce Romeo o iubeste pe Julieta asa cum este pentru ca o vede asa cum isi doreste sa fie. Hamlet vede in timp ce Romeo este orb.

Shakespeare respecta cutumele religioase ale vremii si ii casatoreste pe Romeo si Julieta iar eu nu ma pot abtine sa nu ma gandesc la voluptatea cu care in regizor modern i-ar fi aruncat direct in pat, fara niciun act oficial de legalizare a relatiei. Incalcarea unor tabuuri este mijlocul elementar menit sa dea o nota in plus de  atractivitate si magie povestii lor a fost deja folosit in momentul in care fiecare din cei doi trace bariera autoritatii familiei. Distrugerea elementului religios nu facea insa parte din zona simpatiilor generale, asa cum se intampla in zilele noastre. Pe vremea aceea era prea mult, acum probabil este banal, adica insuficient.

In Romeo si Julieta discursurile erotice sunt de factura mistico-religioasa. Pentru fiecare din cei doi, celalalt reprezinta absolutul, un Dumnezeu-surogat a carui menire este atat aceea de a mantui cat mai ales de a oferi fericirea. De fapt, in cazul lor fericirea este acolo, exista in dimensiunea ei maxima. Mai mult ni se poate, mai bine nu exista. Prezenta celuilalt devine ceea ce pentru un crestina este a sta innaintea lui Dumnezeu, iluminare si traire mistica. Insa va dura aceasta fericire? Nu, ea nu ramane niciodata in timp, pasiunea se autoconsuma, dragostea devine combustibil pentru propria ei stralucire. Iata de ce Romeo si Julieta trebuie sa moara: pentru a evita mediocritatea inerenta uzurii, pentru a scapa de lumina de neon a realitatii care reveleaza atat riduri cat si egoisme, mizerii, ranchiune, micimi ale sufletului, un fel de invers al iluminarii quasi-religioase traite pana atunci.

Moartea Ofeliei accentuaza latura tragica a lui Hamlet. Ura sa pentru ea inceteaza odata cu disparitia fizica, ramane doar iubirea, una reala si profunda.

Moartea lui Romeo si a Julietei conserva iluzia, incremeneste visul scotandu-l din temporalitate, chiar daca pentru asta trebuie sa il ucida.
Peste timp, nu Hamlet si Ofelia ci Romeo si Julieta au ramas prototipuri ale iubirii absolute. E un mod de a spune ca asa ceva nu exista in afara minciunii.

Advertisements