mirosdecafea

Just another WordPress.com site

Amintiri in oglinda

Leave a comment


mirror-2

Ni s-a intamplat, cred, tuturor sa ne bata cineva la usa exact atunci cand eram mai putin dispusi sa deschidem si sa facem conversatie, fie si acele cateva cuvinte care rezolva totul, gen: “nu, nu locuieste aici”, “nu ma intereseaza”, “nu am timp”. Pe langa lipsa de chef universal, valabila uneori tuturor, pe mine ma mai paste si o sictireala aparte, un taciturnism cronic, ca si cum mi-ar fi frica ca am la dispozitie in viata un numar limitat de cuvite si as putea ajunge la capatul lor prin astfel de risipe inoportune si  prin conversatii frivole si inutile.

A trebuit sa deschid in cele din urma dat fiind insistentele care n-aveau de gand sa inceteze. Atunci l-am vazut pe el. Primul lucru  care mi-a atras atentia a fost inaltimea dublata de un trup slab, aproape desirat, pe care hainele stateau ca pe un umeras. Puloverul albastru cu gulerul camasii albe scos pe desupra, pantalonii dintr-un fel de stofa gri, ieftina si pantofii din imitatie din piele, vizibil uzati. Mi-am amintit pantofii…ii purtasem undeva prin clasa a noua, cred. Primul an de liceu, trecerea ditr-o lume mica, in care ajunsesem sa ma simt confortabil in alta care imi parea o jungla inspaimantatoare, in care viermuiam cu totii in acelesi uniforme albastre. Stiam ca este un liceu cu o reputatie proasta, umblau zvonuri despre profesori batuti… Nu-mi facea nicio placere sa-mi amintesc despre acea perioada si prin urmare nu-mi placea de el. Cautam in minte cuvintele necesare sa-l expediez asa ca i-am spus:

– nu am tip…

– timp pentru ce? mi-a raspuns timid, aproape in soapta.

– timp pentru tine, pentru toata chestia asta. N-a fost nimic bine atunci. Viata mea era pe dos, tatal meu tocmai murise si n-a fost nimic bine nici in relatia mea cu el. N-am chef de amintiri, abia reusesc sa suport prezentul.

– da… mi-a raspuns tot in sopta, privindu-si varfurile pantofilor. Pantofii aceia! Imi amintesc ca s-au stricat repede asa ca i-am dus la reparat. Si ca apoi un coleg se amuza copios de ideea ca am putut sa repar niste pantofi de musama si ca el avusese acelasi model dar ii aruncase de mai mult timp. Privind in urma, mi-as fi dorit sa-i fi tras un pumn in gura.

De ce ne raman in memorie cu predilectie acele lucruri care ne ranesc?

I-am vazut mainile. Erau inghetate, de o culoare usor vinetie si mi-am adus aminte de mainile si picioarele mele care inghetau in orice conditie, sfidand sosetele groase si manusile si asta inca de cu toamna, cand cadeau primele brume.

– atunci plec, mi-a spus cu voce lui soptita.

Nu si-a luat ramas bun si n-am stiut sa spun altceva decat “bine”. Am inchis incet usa, de frica sa nu tulbur linistea care se asternuse peste lucruri, peste mine. Apoi am intrat in baie si mi-am privit intens in oglinda chipul pe care, de altfel, il vedeam si fiecare zi de cateva ori. Ridurile de pe frunte, tamplele albe, zambetul absent de pe buze…m-am recunoscut indaratul lor. Da, acesta sunt eu, cel de acum, prezentul. Insa imediat l-am vazut pe celalalt, ca pe un chip cufundat in apa si ale carui trasaturi se pierd in unduirile tulburi. A plecat si a ramas totodata. Intotdeauna va ramane, stabilind o legatura neinteleasa de nimeni – nici macar de mine – intre apropiere si distanta, intre fiinta si nefiinta.

Inghetam repede in copilarie si atunci mi se dadea acelasi vesnic exemplu universal: “altii” Altii sunt altfel, altii asa si pe dincolo, ca ei de ce nu sunt atat de degerati, parca ai fi mort. Da, altii erau mereu altfel iar eu mereu diferit.

Cosurile bunaoara. Este catastrofal sa ai fata ciuruita de cosuri cand esti adolescent. Praf si pulbere iti face imaginea de sine, te grezi mai urat decat orice ratusca urata si ce-i mai grav, habar n-ai cum te percep ceilalti asa ca umpli spatiile albe ale necunoasterii cu ce-ti trece prin cap, adica o gramada de prostii care fac lucrurile sa arate si mai rau decat sunt in realitate. Dar frigul nu se vedea, puteam sa inghet in liniste, afisand un aer de normalitate. nimeni in afara mea nu-si dadea seama si putini erau cei suficient de atenti ca sa observe anumite schimbari de nuanta. Cosurile insa le afisam fara sa vreau, se asezasera pe partea din mine care ma definea cel mai mult inaintea altora: fata. Copilaria si adolescenta sunt varste la care traim false drame, crize ce se produc doar in noi, tulburari neintelese de noi insine si la care cei din jur sunt orbi in intregime. Ceea ce din perspectiva prezentului este insignifiant, pentru un copil este o chestiune de viata si de moarte, capata dimensiuni uiase si se transforma intr-un manunchi de temeri, frustrari si blocaje cu efect devastator.
Cosurile au disparut desi tenul a ramas mereu o problemapentru totdeauna dar  important este ca am scapat de ideea de urgenta, de lucru extrem de important si pe care nu il pot controla; nu, nu mai este important, ca multe altele. Insa atunci cand te definesti in intregime, o faci suprapunand un sir de imagini care ti-au apartinut si un sir de chipuri si persoane care ai fost. Imi definesc “eu”-l nu ca pe un flash care surprinde un anume moment, cel actual’ ci mai degraba ca pe un film, o suprapunere de cadre succesive care alearga si prezinta o continua miscare a celui care am fost, catre cel care am devenit, apoi mai departe, catre o noua devenite si inca una, pana acum, in prezent. Iar acest “acum” nu este nici el un capat de drum. Nimeni nu stie unde este capatul de drum, acea devenire finala care incununeaza parcursul, nu neaparat sinonima cu moartea ci cu plinatatea, cresterea intru desavarsire care face ca desavarsirea sa fie in masura sa dea un  sens tuturor poticnirilor, erorilor, sperantelor si disperarilor anapoda care ne-au insotit.
A fi in Christos ne transforma in fapturi noi iar eliminarea vechiului nu coincide cu o stregere a amintirior sau cu o indreptare a trecutului ci mai degraba cu un fel de indreptatire a lui. Cioburile sunt inghesuite laolalta si lipite astfel incat sa spuna acel altceva pe care n-a reusit sa-l rosteasca altadata.

Cel putin asa cred, asa trebuie sa fie…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s