mirosdecafea

Just another WordPress.com site


1 Comment

Razlete (1)


Moartea mamei mele m-a obligat sa ma gandesc la mai multe lucruri pe care inainte doar mi le imaginam sau nici atat, de care incercam sa nu vorbesc, sa le ascund. Caci moartea alearga si ne obliga sa alergam impreuna cu ea catre lucruri pe care le detestam si pe care tot incercam sa le ocolim.

Inainte de toate am realizat ca nu am fost pregatit pentru asa ceva si am mai inteles ca nu poti niciodata sa fii pregatit pentru disparitia unui om pe care il iubesti. Si asta indiferent de varsta celui plecat (mama a avut 87 de ani).

Am mai vazut ca pocaitii pot fi cei mai tembeli mangaietori cand iti repeta mereu si mereu ca ea e cu Domnul si e bine. Aasa ca hai sa nu mai complicam lucrurile pentru ceea ce este o simpla schimbare a starilor de agregare; mai putine lacrimi si mai putina durere ca doar avem nadejde. Si realizezi ca omul e prea prost ca sa-si dea seama ca o despartire doare iar daca nu se intampla asta, atunci foarte probabil ca au lipsit legaturile a caror ruptura sa provoace suferinta.

Si ca, in timp ce stii ca e cu Domnul, ai vrea sa vie in continuare cu tine iar moartea creeaza acea prapastie imensa indusa de faptul ca existam vesnic insa pe doua taramuri diferite si ca rand pe rand trecem de pe unul pe celalalt si in urma raman alti oameni care isi justifica propria umanitate tocmai pentru ca plang, se lamenteaza, sufera. Ca e normal sa doara, sa dureze, e normal sa-ti amintesti si amintirile sa nu dispara ci sa se cuibareasca undeva, intr-un colt de suflet si de acolo sa muste din cand in cand, probabil de-a lungul intregii vieti.

Advertisements